Inclinatia mea spre personajele care aluneca in patologic confera, din punctul meu de vedere, povestirii lui Poe un rang inalt. Nu ma impresioneaza in mod deosebit tenta de morbid care se preuspune a fi o constanta a autorului. E un socant cumintel, observabil doar daca vrei cu adevarat sa il gasesti. Monomania e cea care domina psihicul lui Egaeus, iar el devine interesant tocmai prin aceasta caracteristica ce il face sa exacerbeze intr-un mod ce se dovedeste tragic o trasatura fizica a Berenicei. Obiectul fixatiei devine unica urma de sanatate inca prezenta in corpul fetei, dantura acesteia. Poe introduce si o doza de mister in portiunea de final in care prezenta elipsei tensioneaza cititorul, pentru ca ultimele randuri sa ofere un deznodamant oarecum asteptat in cazul in care textul nu a fost “devorat”.

Citate nu am putut desprinde, cuvintele trebuie gustate in context.

 ametesc cand privesc poza asta.. sunt strop de apa purtat de materia incandescenta (da, cerul clocoteste).. stele ma pazesc si-mi calauzesc drumul spre o luna ce pare a fi contopita cu soarele.. intunericul luminat al noptii ma protejeaza, nu ma expune…

privesc discontinuitatea liniilor… sunt fragmentele din care e construita lumea…. e sublim modul in care bucatile curg una din cealalata si refac circularitatea… curbe blande care incadreaza intreaga existenta umana si care spun :”uite-o! asta este! imbratiseaz-o si pretuieste-o!”  

 Vincent van Gogh

Prima mea intalnire (si cu siguranta nu ultima) cu discipolul lui Noica a produs scantei. Am fost fascinata de modul in care imagini din trecutul nostru ca popor au fost imbracate in franchete. Direct, caustic, pe alocuri revoltat in prezentarea portretului “omului nou”, a malignului care a invadat resorturile interioare ale unei intregi natiuni, abordeaza o schimbare de registru in momentul in care discutia aluneca (sau urca) pe panta apendixului interior cel mai pretuit al umanului : “cultura nu e niciodata simplu ornament exterior al spiritului” 

Iar acum voi reproduce fragmentul care mi-a indreptat atentia spre aceasta minunata scriere in speranta ca va prinde radacini si va starni interesul:

“Post-scriptum

Licheaua este o figura eterna a umanitatii. Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei in perioada numita “comunista”. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne. Cu toate acestea, ceva o distinge de toate lichelele lumii: puterea ei de a se organiza si de a trasforma lichelismul in regula a lumii si sistem.

Noi iesim astazi din acest sistem, tragand dupa noi lichelele care l-au facut cu putinta. Dar in felul acesta ele parasesc, odata cu noi, cercul magic in care se puteau organiza, devin benigne, devin chiar “oameni de bine”, devin “simple” lichele. Pe scurt, ele isi pierd forta pe care le-o dadea sistemul si, cotropite de memoria ancestralitatii lor, isi redescopera universalitatea si redevin lichelele eterne. “

aveti in fata un pseudoblog literar:P in care anda va face infuzie de cuvintele interesante citite pe un fragment de copac macelarit (singurul dezavantaj al cartilor, if u ask me)… sorii si gaurile negre apar pe altundeva, acolo racai si suturez

poate un pic de fotografie, pictura si muzica? poate