“berenice” (edgar allan poe)
Inclinatia mea spre personajele care aluneca in patologic confera, din punctul meu de vedere, povestirii lui Poe un rang inalt. Nu ma impresioneaza in mod deosebit tenta de morbid care se preuspune a fi o constanta a autorului. E un socant cumintel, observabil doar daca vrei cu adevarat sa il gasesti. Monomania e cea care domina psihicul lui Egaeus, iar el devine interesant tocmai prin aceasta caracteristica ce il face sa exacerbeze intr-un mod ce se dovedeste tragic o trasatura fizica a Berenicei. Obiectul fixatiei devine unica urma de sanatate inca prezenta in corpul fetei, dantura acesteia. Poe introduce si o doza de mister in portiunea de final in care prezenta elipsei tensioneaza cititorul, pentru ca ultimele randuri sa ofere un deznodamant oarecum asteptat in cazul in care textul nu a fost “devorat”.
Citate nu am putut desprinde, cuvintele trebuie gustate in context.
