strop hipoxic

Prima mea intalnire (si cu siguranta nu ultima) cu discipolul lui Noica a produs scantei. Am fost fascinata de modul in care imagini din trecutul nostru ca popor au fost imbracate in franchete. Direct, caustic, pe alocuri revoltat in prezentarea portretului “omului nou”, a malignului care a invadat resorturile interioare ale unei intregi natiuni, abordeaza o schimbare de registru in momentul in care discutia aluneca (sau urca) pe panta apendixului interior cel mai pretuit al umanului : “cultura nu e niciodata simplu ornament exterior al spiritului” 

Iar acum voi reproduce fragmentul care mi-a indreptat atentia spre aceasta minunata scriere in speranta ca va prinde radacini si va starni interesul:

“Post-scriptum

Licheaua este o figura eterna a umanitatii. Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei in perioada numita “comunista”. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne. Cu toate acestea, ceva o distinge de toate lichelele lumii: puterea ei de a se organiza si de a trasforma lichelismul in regula a lumii si sistem.

Noi iesim astazi din acest sistem, tragand dupa noi lichelele care l-au facut cu putinta. Dar in felul acesta ele parasesc, odata cu noi, cercul magic in care se puteau organiza, devin benigne, devin chiar “oameni de bine”, devin “simple” lichele. Pe scurt, ele isi pierd forta pe care le-o dadea sistemul si, cotropite de memoria ancestralitatii lor, isi redescopera universalitatea si redevin lichelele eterne. “